Totusi, Romania, te iubesc!

21 Mai 2010 – o zi magica.

Este ora 13:00 si ma indrept spre Eon Gaz sa-mi platesc factura „umflata”. Ajung la destinatie si sunt doar doua ghisee deschise pt plata; am 20 de persoane in fata mea. Timpul trece greu, ma plictisesc, citesc afise, ma dor picioarele, as gandi urat despre batranii care stau prea mult la ghiseu pt o simpla factura, dar ma musc de buza – acum ii inteleg – i-am pus doamnei de la ghiseu o simpla intrebare si  raspunsul mi-a fost dat cu greu: era o doamna „multitask” – manca un covrig, cu gura plina imi bolborosea ceva prin geamul izolat care ne despartea si nu se auzea nimic, abia am inteles ce a spus. Pentru o clipa m-am simtit surda si inceata la minte din cauza situatiei. Cu multa mandrie si stapanire de sine a crezut ca am inteles-o in totalitate si i-am zis respectuos: „Bine doamna, multumesc.”

In timp ce asteptam cu drag sa platesc factura, privesc fetele oamenilor, prin toata sala neaerisita se simte o caldura apasatoare si parca tot ce era acolo ma calca pe nervi: oftatul multora, soneriile celularelor, strigatele inutile prin geamurile bine izolate ale clientilor surzi sau nemultumiti  de vreo suma umflata anapoda de catre mai marii distribuitori de gaz. Ceea ce remarc, este ca de cand am intrat in acea sala, o zaresc mereu pe o tanti gravida ( in primele luni cred) care sta la coada constiincioasa cu fetita ei neastamparata in brate…nimeni minus o persoana, nu ii propune sa nu mai astepte si sa treaca in fata pana nu ne iesim cu totii din minti din cauza plansetelor fetei si n-o sa  mai platim nici o factura nimanui!

Fara sa vreau, ascult discutia a doua femei din spatele meu, una dintre ele inainte de a merge la serviciu, asteptand in statia de autobuz, auzise niste mieunaturi ca de pisica. Magia si miracolul e aici: defapt, acel animal mieunator era un nou nascut, infasat intr-o paturica alba. Acele mieunaturi cica se auzisera si noaptea trecuta dar nimeni nu banuise ca era un copil. Azi noapte mi-a fost asa de frig sub plapuma mea calduroasa ca acum mi-e rusine sa mai zic ceva..Acel bebe, fata sau baietel nu stiu, a stat sub ploaie si frig cu doar o paturica infasat in iarba, pe pamantul rece.Pf. Asa ceva nu pot concepe…Pot intelege lipsa de bani pentru protectie, pot intelege faptul ca poate a fost o sarcina nedorita, dar, doar astea doua motive de intelegere le pot avea! Ar fi putut face altceva: ar fi putut suna la 112 si sa fi fost diferita soarta bebelusului. Ar fi putut gandi de o mie de ori inainte sa il lase pe jos. Ar fi putut sa il lase la o centru de copii.O alta solutie exista mereu. Whatever…

La ora 15 fara cateva minute, ma indrept spre locul de munca si ma ploua iar; asta imi aduce aminte ca inca nu mi-am cumparat un curcubeu indoit.

In drum spre locul de munca, o tanti se apleaca ca si cum ar fi scapat ceva, defapt gasise o cruciulita si se uita insistent la ea. Parca ii auzeam gandurile: „Oare e un semn de la Dzeu asta? Voi castiga la Bingo? Sa o pun bine ca poate imi va aduce noroc!”.

Intre timp se intampla altele, iar in drum spre casa o fetita care are in mana o panglica lunga mov si la capat legat un balonas alb ma face sa zambesc: il tragea dupa ea ca pe un catelus. hahaha.

Ajung acasa, o imbratisare calda imi elimina toate oboselile.

Totusi, Romania, te iubesc pentru recele si caldul pe care l-am simtit azi.

Inegalitate

Atunci cand te-am cunoscut aveai doar 18 ani. Eu aveam 20.
Sacul meu de „experienta de viata” era deja umplut pe jumatate, al tau era cam gol. Prima data cand ne-am intalnit era o zi ploioasa de august…era 6, 7 sau 8 august, nu imi aduc bine aminte. Cea pe care ai cunoscut-o atunci avea o fractura precedenta la glezna care in timp s-a vindecat partial cu un lipici de regrete, dezamagiri anterioare, prostioare copilaresti si un cap umplut de haos. Stiam ce voiam sa fac cu viata mea: sa fiu fericita si sa iubesc. Nu stiam exact cum ar trebui sa simt lucrurile astea, dar m-am ambitionat si am zis ca o sa incerc sa invat tot ca la carte. Lava lamp a fost primul cadou pe care ti l-am daruit, cica sa iti „lumineze viata de acum inainte”. M-am inselat sau nu, vom descoperi…Relatia la distanta nu era optiunea mea si ma gandesc ca nici a ta, de abia stiai ce vrei sa faci cu viata ta si faptul ca ceea ce era intre tine si mine se putea numi o pseudo relatie, ar fi complicat totul. Au trecut zile si nopti, plansete si zambete; traiam doua vieti paralele si poate inconstient am incercat sa unim universele noastre necunoscandu-ne in totalitate. Aparent ce-ti placea tie imi placea si mie. Ce visai tu, visam si eu. Nici macar nu stiam ce e o relatie si in ce cacat ma voi baga. Toate relatiile incep cu indragostire. Eu si tu eram indragostiti. Ma priveai parca de jos in sus, cum isi priveste copilul mama. Cand iti era frig, te cuibareai la pieptul meu si imi ziceai ca iti place caldura mea. Dimineata iti era prea somn sa te trezesti si imi spuneai ca vrei sa stam in pat imbratisati toata ziua – asta iti placea cel mai tare. Nu mancai carne de porc, de oaie si de vitel. Carnea de pui o mancai doar daca era curatata de toate grasimile si prajita bine. Nu stiam ce feluri de mancare iti plac si am invatat sa gatesc ceva ce azi cred iti place. Cand erai trist sau framantat, taceai. Imi era foarte greu sa iti descos mintea si sa chioresc si eu gandurile tale. Era nevoie de o discutie ca sa stiu ce gandesti si sa-mi spui ce te deranjeaza. Ma iubeai cum copiii iubesc acadelele. Ori de cate ori acadeaua ti se parea ca e pe terminate, te minteai ca inca mai ai ce papa si spuneai ca va fi bine. Te simteai iubit ca un copil iubit de mama si totul era colorat in fata ochilor tai, pana intr-o zi cand:

– banii au stricat totul
– religia – nici macar credinta! – ne-a schimbat personalitatea
– responsabilitatiile ne-au doborat unicul cort pe care il aveam la dispozitie
– lumea ce ne inconjura era un pericol in ochii nostri
– sufletul a devenit confuz
– mintea nebuna
– lucrurile de zi cu zi monotone
– relatia noastra nu mai putea fi numita asa
– fiecare avea impresia ca facea mai mult decat ar fi fost necesar(poate)
– eram doua fantome care traiau impreuna fara sa inteleaga de ce

Acum cand tot ce a mai ramas e un pahar gol, nu stim cu ce sa il umplem. Nu mai avem senzatii, rabdare, incepem o discutie cu un subiect si o terminam cu altul. Eu am asteptari, tu altele, si asa traim cu falsa idee ca mai este inca ceva de salvat. Iti spun ca nu mai este nimic de salvat. Trebuie sa mergem cu barca in plimbare sa admiram un rasarit, un copac, niste floricele, sa sarim pe strada si sa nu ne pese de ce zice lumea, sa strigam tare indiferent de volumul vocii noastre si apoi sa ne uitam la cer. Poate cumva cumva vom intelege ce naiba vrem de la viata asta.

Nu vreau nici o definitie de viata si nici o fairytale, vreau ceva simplu. Vreau sa ma trezesc si sa nu am planuri, sa nu vad locul de munca ca pe o povara, sa nu ma uit la putinii bani cu tristete, vreau sa beau un pahar de apa pe zi, sa rad, sa citesc, sa nu am complexe, vreau sa traiesc si sa simt ca lumea e a mea, vreau sa ma doara in cot de prejudecatiile oamenilor, vreau sa fac ce simt eu fara sa imi fie frica de judecata de apoi. Nu cred ca exista doar o singura viata, eu vreau s-o traiesc pe asta pe care o am acum la dispozitie. Ce va fi nu ma intereseaza! Nu vreau sa am regrete si vreau sa pretuiesc fiecare clipa. Timpul pentru mine nu exista! Ziua dureaza la mine o eternitate daca vreau!

O relatie reusita incepe cu egalitate: sacii plini in aceeasi masura, aceleasi dorinte, fara ganduri complexe, fara banalitati si fara definitii sau reguli ale societatii.
Maine nu vreau sa stiu nimic. Vreau sa fiu un miracol.

Curcubeul indoit!

Ieri spuneam ca mintea mea se numeste  „Curcubeul incomplet” ? Azi e vineri…si mai inainte m-am intors din centru pentru ca mintea si instinctul meu mi-a spus sa merg pentru ca imi era foame –  de fapt cred ca stomacul mi-a dat indicatia aceasta…Si, ies afara, nu picura deloc. Fac doi fasi…Pic…inca doi…Pic pic…inca unul…Pic pic pic pic pic…a inceput o ploaie ca in filme! Si pentru ca nu aveam umbrela, colega mea draga mi-a spus : ” Du-te sus si ia umbrela mea ca eu ma descurc!”. Nu refuz si ii zic un DA convins ( imi placea umbrela ei pentru ca are culorile curubeului). In fine! Ma intorc dupa umbrela si ma si duc o bucata din drum cu ea pentru ca chemase un taxi. Si ajung in statia Regionala, ma dau jos din masina, eu foarte bucuroasa ca in sfarsit umbrela curcubeul minune ma va proteja pentru ca incap si 4 persoane sub ea, atat e de mare, vine prietenul, il salut, deschidem umbrela…doi pasi….trei….patru…magnific!!!!!!! Un vant malefic ne-a intors umbrela pe dos incat s-a indoit in vreo cateva locuri! „Si acuma? Ce-i de facut? Mai mancam? Mai facem ceva?!”, zise ea. El: „Pune-ti gluga in cap ca mergem!” Morala: Nici macar umbrela curcubeul minune nu m-a protejat de ploaie! De azi o voi boteza curcubeul indoit –  Imi pare rau umbrelo…m-ai dezamagit. P.S. : Azi sau maine merg la Cora sa ii cumpar colegei alta umbrela :D. have a nice day chiar daca afara e frig si ploua.

Mintea mea e un puzzle incomplet

Azi e miercuri, maine e joi. Si daca maine e tot joi ca si saptamana trecuta, vreau sa fac ceva diferit. Maine cant. Sau nu. Mananc. Mananc cartofi copti la cuptor presarati cu sare si piper. Sau nu. Merg la munca. Sau nu. Ma uit la un film. Sau nu! Citesc vreo carte…indiferent care. Sau nu. Raman in pat toata ziua si ma uit pe pereti. Sau nu. Merg la o plimbare. Sau…infinite nu-uri pe care nu le pot insira acum aici. Mintea mea. Mintea mea e o plasa de prins pesti de orice fel. Sau nu. Inafara de pesti mai gasesti si un crab, o sticla veche sparta sau chiar un papuc. Creierul meu e o sursa de energie care imi provoaca durere de cap. Acum scriu, in urmatoarea milisecunda gandesc. In a mia parte a milisecundei am un kilogram de idei in cap. Aleg ideea cea rea din lipsa de concentrare. Ideea cea buna a sfarsit uitata pe undeva in spatele cefei si candva va fi scoasa din sertarul cu idei uitate si prafuite. Astept. Privesc. Mintea imi e confuza de tot felul de lucruri pe care le-as face la kilogram daca s-ar putea. Superfemeie, asta ar trebui sa fiu. Sa gatesc, sa spal, sa calc, sa fac curatenie, sa fiu grijulie, iubitoare, ascultatoare, intelegatoare etc. – toate la un loc. Substanta otravitoare imi provoaca nebunie. As vrea sa fiu cu adevarat eu, acea eu pe care o simt in oasele mele, dar nu pot! Sunt Mara, am 24 de ani si sunt un cocon. Fluturele care poate voi deveni a si incetat sa mai existe in clipa in care am zis ca „Nu voi fi niciodata perfecta„. Speranta. Simt ceva in departare: un miros dulce de zahar vanilat ce imi inspira bucurie. Sunt in curs de transformare, un pseudo fluturas de culoare albastra. Ea, el si inca putini imi inspira ceva. Voi lupta. O sa-mi leg mintea de un stalp, cu un carlig o voi agata de trupul meu si o sa imi revin. Eu sunt mintea mea. Ea face ce zic eu. Mintea mea se numeste „Curcubeul incomplet”. Maine mintea mea e de culoare verde ciudat. Ceea ce trebuie sa fac e sa traiesc.

And my head told my heart „Let love grow”

Love is my drug, is my medicine

„I’m passionately involved in life: I love its change, its color, its movement. To be alive, to be able to see, to walk, to have houses, music, paintings – it’s all a miracle.”

Where does the good go?

Après moi, le déluge

Poate ca…

„This Love will be your downfall”