Totusi, Romania, te iubesc!

21 Mai 2010 – o zi magica.

Este ora 13:00 si ma indrept spre Eon Gaz sa-mi platesc factura „umflata”. Ajung la destinatie si sunt doar doua ghisee deschise pt plata; am 20 de persoane in fata mea. Timpul trece greu, ma plictisesc, citesc afise, ma dor picioarele, as gandi urat despre batranii care stau prea mult la ghiseu pt o simpla factura, dar ma musc de buza – acum ii inteleg – i-am pus doamnei de la ghiseu o simpla intrebare si  raspunsul mi-a fost dat cu greu: era o doamna „multitask” – manca un covrig, cu gura plina imi bolborosea ceva prin geamul izolat care ne despartea si nu se auzea nimic, abia am inteles ce a spus. Pentru o clipa m-am simtit surda si inceata la minte din cauza situatiei. Cu multa mandrie si stapanire de sine a crezut ca am inteles-o in totalitate si i-am zis respectuos: „Bine doamna, multumesc.”

In timp ce asteptam cu drag sa platesc factura, privesc fetele oamenilor, prin toata sala neaerisita se simte o caldura apasatoare si parca tot ce era acolo ma calca pe nervi: oftatul multora, soneriile celularelor, strigatele inutile prin geamurile bine izolate ale clientilor surzi sau nemultumiti  de vreo suma umflata anapoda de catre mai marii distribuitori de gaz. Ceea ce remarc, este ca de cand am intrat in acea sala, o zaresc mereu pe o tanti gravida ( in primele luni cred) care sta la coada constiincioasa cu fetita ei neastamparata in brate…nimeni minus o persoana, nu ii propune sa nu mai astepte si sa treaca in fata pana nu ne iesim cu totii din minti din cauza plansetelor fetei si n-o sa  mai platim nici o factura nimanui!

Fara sa vreau, ascult discutia a doua femei din spatele meu, una dintre ele inainte de a merge la serviciu, asteptand in statia de autobuz, auzise niste mieunaturi ca de pisica. Magia si miracolul e aici: defapt, acel animal mieunator era un nou nascut, infasat intr-o paturica alba. Acele mieunaturi cica se auzisera si noaptea trecuta dar nimeni nu banuise ca era un copil. Azi noapte mi-a fost asa de frig sub plapuma mea calduroasa ca acum mi-e rusine sa mai zic ceva..Acel bebe, fata sau baietel nu stiu, a stat sub ploaie si frig cu doar o paturica infasat in iarba, pe pamantul rece.Pf. Asa ceva nu pot concepe…Pot intelege lipsa de bani pentru protectie, pot intelege faptul ca poate a fost o sarcina nedorita, dar, doar astea doua motive de intelegere le pot avea! Ar fi putut face altceva: ar fi putut suna la 112 si sa fi fost diferita soarta bebelusului. Ar fi putut gandi de o mie de ori inainte sa il lase pe jos. Ar fi putut sa il lase la o centru de copii.O alta solutie exista mereu. Whatever…

La ora 15 fara cateva minute, ma indrept spre locul de munca si ma ploua iar; asta imi aduce aminte ca inca nu mi-am cumparat un curcubeu indoit.

In drum spre locul de munca, o tanti se apleaca ca si cum ar fi scapat ceva, defapt gasise o cruciulita si se uita insistent la ea. Parca ii auzeam gandurile: „Oare e un semn de la Dzeu asta? Voi castiga la Bingo? Sa o pun bine ca poate imi va aduce noroc!”.

Intre timp se intampla altele, iar in drum spre casa o fetita care are in mana o panglica lunga mov si la capat legat un balonas alb ma face sa zambesc: il tragea dupa ea ca pe un catelus. hahaha.

Ajung acasa, o imbratisare calda imi elimina toate oboselile.

Totusi, Romania, te iubesc pentru recele si caldul pe care l-am simtit azi.